In calea apei dormea un sat

La bunica, noaptea, cand linistea te scoate din minti daca nu dormi, m-am gandit si ras-ras-ras-gandit si mi-am spus ca nu mi-as fi dorit ca in noaptea cu pricina sa fi fost acolo. Nu pot sa-mi inchipui cum a fost sa bolboroseasca apa in fiecare gaura de cartita sau popandau, in fiecare fantana umpluta pana la refuz sau cum se scurgea printre zidurile caselor. La 3 saptamni dupa inundatie mi s-a strans inima in piept, imi venea sa ma asez jos si sa plang in pumni dar spaima nu m-a lasat. E trist sa vezi cum unul dintre cele mai groaznice cosmaruri devin realitate, cum o frica ipotetica se transforma in groaza reala. Raul, ajuns atat de aproiape de sat, mi-a spus ca de acum de fiecare data cand va veni mare chiar daca nu va trece de cota de inundatii tot va ajunge in gradina si mi-a promis ca in maxim 5 ani va ajunge sa treaca pe sub geam sau daca se va infuria va trece chiar pe deasupra lui. Urmele apei ajung pe unii pereti sa aiba si 80 de cm, iarba ascunde malul galben si lipicios iar partea mica ca casei e un santier ce asteapta sa se usuce ca sa fie inchis cu succes pana la urmatoarea deschidere in forta. Si nimeni nu face nimic... iar eu simt ca bat la porti inchise.