joi, 9 iulie 2009

Cand veneau apele mari

Am mentionat in post-ul precedent apa care venea mare in fiecare toamna. Hai sa va povestesc.
Se intampla de obicei in august. Dupa o vara intreaga in care arsita crapa pamantul pana la un metru in adancuri, incepea sa ploua. Dupa doua zile de ploaie malurile cadeau singure de la apa scursa prin crapaturi. In cateva ore Siretul se umfla si venea la inceput pana la mijlocul malului, apoi intra apa pe parau (bucuria noastra ca intrau si pesti), trecea de mal si paraul era acoperit complet. Aveam apa din capatul ulitei pana in rachiti. Seara daca ascultai atent auzeai cum se scurge apa printre copaci. Viteza ei era uimitoare iar tata imi spunea ca daca raul ar fi mereu atat de mare ar putea fi navigabil.
Era ceva impresionant si infricosator in acelasi timp. Atata apa! Era maronie si involburata si aducea cu ea crengi si uneori chiar copaci intregi. Atunci cand apa nu trecea de malul mare oamenii pandeau plopii si incercau sa-i priponeasca. Era un adevarat spectacol sa-i vezi alergand. Tot spectacol era sa-i vezi si pe pescari iesiti cu plasele pe mal: voloace, orii, napatci... si eu printre ei cu undita. Intrau pe parau bancuri de behlite, le vedeai stralucind in soare, aruncai firul in mijlocul lor si in cateva clipe scoteai din apa cate doua.
Dupa ceva vreme apa se retragea. Lasa in urma iarba malita, umplea baltile de peste si popula paraul, ne dadea ocupatie pana la sfarsitul vacantei. Nu o data am stat calare pe baltile lasate in urma ca sa le golim de carasi si tiganusi.
Lasa in scruntar mal de nu mai aveau oamenii de unde sa ia piatra, aducea nisip si lasa mal umed peste tot. De la arsita malul crapa in forme ciudate pe care ne placea sa calcam. Cat inca era umed era racoros dar cand se usca incepea sa intepe.
Si de fiecare raul venea mai aproape de sat. Intai a disparut drumul, apoi cararea ca apoi sa dispara malul cu totul si sa ajunga Siretul langa drumul de la marginea satului.

De la Cuza

Dragii mei, iata ca acusi de face un an de cand a intrat Siretul in casele oamenilor si la Cuza nu s-a facut nimic pentru evitarea unui astfel de eveniment viitor. Ce sa spun? Nu mai spun nimic, visam si eu ca se va face ceva.
S-au facut lucruri pentru oamenii afectati, li s-au dat materiale de constructii, frigidere, saltele, celor loviti rau de soarta li s-a construit casa dar ce se va intampla oare daca, Doamne fereste, vine iarasi apa in sat? E drept ca acum casele din boltari vor ramane in picioare dar... Eu ce sa mai zic, casa bunicii mele nu a cazut, slava Domnului, dar e din chirpici (si mama ce chirpici) si mi-e teama. Daca as putea, daca as avea forta fizica si influenta necesare si nu in ultimul rand cativa banuti, as lucra eu acolo sa scot chirpic cu chirpic, doua trei randuri, si sa pun in loc boltari. Dar nu le am...
Da, la casa noastra inca se mai lucreaza. De-abia dupa venirea caldurii peretii au dat semne ca sunt aproape uscati. Bunica e suparata, e ca un copil mic caruia i s-a renovat camera si in loc de nori pufosi desenati acum are peretii albi si goi. Are totusi 86 de ani si casa pe care a ridicat-o arata asa cum era in 1960 toamna. A ajuns sa nu-si mai doreasca sa traiasca asa.
In rest ce sa va spun. Malul raului care da spre sat e din pamant negru si pietris, mai greu de rupt de apa decat malul lutos ros de Siret in cativa ani. Poate asa mai e o speranta ca nu va rupe casele cu totul. Dar e atat de aproape, e atat de usor sa intre in sat incat cred ca ar intra si numai daca ar veni apa mare cum facea in mod normal in fiecare toamna.
In ce parte sa o iau?