Cand veneau apele mari

Am mentionat in post-ul precedent apa care venea mare in fiecare toamna. Hai sa va povestesc.
Se intampla de obicei in august. Dupa o vara intreaga in care arsita crapa pamantul pana la un metru in adancuri, incepea sa ploua. Dupa doua zile de ploaie malurile cadeau singure de la apa scursa prin crapaturi. In cateva ore Siretul se umfla si venea la inceput pana la mijlocul malului, apoi intra apa pe parau (bucuria noastra ca intrau si pesti), trecea de mal si paraul era acoperit complet. Aveam apa din capatul ulitei pana in rachiti. Seara daca ascultai atent auzeai cum se scurge apa printre copaci. Viteza ei era uimitoare iar tata imi spunea ca daca raul ar fi mereu atat de mare ar putea fi navigabil.
Era ceva impresionant si infricosator in acelasi timp. Atata apa! Era maronie si involburata si aducea cu ea crengi si uneori chiar copaci intregi. Atunci cand apa nu trecea de malul mare oamenii pandeau plopii si incercau sa-i priponeasca. Era un adevarat spectacol sa-i vezi alergand. Tot spectacol era sa-i vezi si pe pescari iesiti cu plasele pe mal: voloace, orii, napatci... si eu printre ei cu undita. Intrau pe parau bancuri de behlite, le vedeai stralucind in soare, aruncai firul in mijlocul lor si in cateva clipe scoteai din apa cate doua.
Dupa ceva vreme apa se retragea. Lasa in urma iarba malita, umplea baltile de peste si popula paraul, ne dadea ocupatie pana la sfarsitul vacantei. Nu o data am stat calare pe baltile lasate in urma ca sa le golim de carasi si tiganusi.
Lasa in scruntar mal de nu mai aveau oamenii de unde sa ia piatra, aducea nisip si lasa mal umed peste tot. De la arsita malul crapa in forme ciudate pe care ne placea sa calcam. Cat inca era umed era racoros dar cand se usca incepea sa intepe.
Si de fiecare raul venea mai aproape de sat. Intai a disparut drumul, apoi cararea ca apoi sa dispara malul cu totul si sa ajunga Siretul langa drumul de la marginea satului.