joi, 29 iulie 2010
Bunica
In adierea unui vanticel de vara ce aduce de departe miros de miriste si de mal amarui, satul forfoteste cu treburile de zi cu zi. Norii pufosi se plimba pe cer. In fiecare curte oamenii trebaluiesc. Cainii dorm somnorosi la umbra, pisicile stau intinse pe pamant ca lesinate. Si cu toate acestea in satul plin de viata e liniste.
Mai departe, intr-un oras aglomerat, asfaltul se topeste sub caldura soarelui si sub rotile sutelor de masini. E ca un furnicar. In sus, pe langa Rapa Galbena iarba e uscata si pamantul e crapat. Copoul e cufundat in umbra dar racoarea teilor e departe de a fi simtita. Chiar inainte sa ajungi la universitate, apucand prima strada la stanga dai in Lascar Catargiu. Intr-o cladire veche si darapanata ce de departe miroase a clor e un spital. Cel de ortopedie. Cu glasul sfarsit si lacrimi in ochi se ia o decizie: se merge acasa, la sat.
Un suflet zbuciumat simte revenirea acasa. In semi-constienta se linisteste si adoarme.Greierii canta afara, in lunca apropiata se lasa noaptea. Tantarii bazaie si sacaie animale si oameni la un loc. Se face liniste. Oamenii obositi se retrag in case si in paturi ca sa-si stranga puterile pentru o noua zi. Si-n linistea noptilor de acasa un suflet pleaca spre alta lume.
Zorii zilei urmatoare aduc soarele printre frunzele de vita, piuituri de pui si ragete de vaci in drumul spre cireada, bobite de roua in iarba si un cer senin albastru. Aer curat matinal, vanticel racoros si cativa nori, semn de ploaie, la orizont. Toate isi recapata cursul firesc al unei zile normale intr-un loc rupt din povestile copilariei.
Dar bunica nu mai e. Clipele apropiate miezului de noapte au adus cu ele un telefon si o veste iar razele diminetii nu au mai gasit-o pe bunica trezindu-se cu somul agatat in gene, cu visele amanate pentru o alta noapte si cu gandurile la o noua zi.
Bunica nu mai este. Nu mai e Lalu, nu mai sunt laptele cu taitei de casa, clatitele si scoverzele, gogosile cu branza de oaie, sunetul taraitului papucilor pe cimentul din fata casei, mirosul de hrean cu otet, povestile ei, parul ei alb pieptanat intr-o parte si prins cu o clama, capotul de molton sau sosetele din lana aspra, sunetul masinii de cusut, nici macar cantecul inganat in leaganarea scranciobului.
E liniste.
Mai departe, intr-un oras aglomerat, asfaltul se topeste sub caldura soarelui si sub rotile sutelor de masini. E ca un furnicar. In sus, pe langa Rapa Galbena iarba e uscata si pamantul e crapat. Copoul e cufundat in umbra dar racoarea teilor e departe de a fi simtita. Chiar inainte sa ajungi la universitate, apucand prima strada la stanga dai in Lascar Catargiu. Intr-o cladire veche si darapanata ce de departe miroase a clor e un spital. Cel de ortopedie. Cu glasul sfarsit si lacrimi in ochi se ia o decizie: se merge acasa, la sat.
Un suflet zbuciumat simte revenirea acasa. In semi-constienta se linisteste si adoarme.Greierii canta afara, in lunca apropiata se lasa noaptea. Tantarii bazaie si sacaie animale si oameni la un loc. Se face liniste. Oamenii obositi se retrag in case si in paturi ca sa-si stranga puterile pentru o noua zi. Si-n linistea noptilor de acasa un suflet pleaca spre alta lume.
Zorii zilei urmatoare aduc soarele printre frunzele de vita, piuituri de pui si ragete de vaci in drumul spre cireada, bobite de roua in iarba si un cer senin albastru. Aer curat matinal, vanticel racoros si cativa nori, semn de ploaie, la orizont. Toate isi recapata cursul firesc al unei zile normale intr-un loc rupt din povestile copilariei.
Dar bunica nu mai e. Clipele apropiate miezului de noapte au adus cu ele un telefon si o veste iar razele diminetii nu au mai gasit-o pe bunica trezindu-se cu somul agatat in gene, cu visele amanate pentru o alta noapte si cu gandurile la o noua zi.
Bunica nu mai este. Nu mai e Lalu, nu mai sunt laptele cu taitei de casa, clatitele si scoverzele, gogosile cu branza de oaie, sunetul taraitului papucilor pe cimentul din fata casei, mirosul de hrean cu otet, povestile ei, parul ei alb pieptanat intr-o parte si prins cu o clama, capotul de molton sau sosetele din lana aspra, sunetul masinii de cusut, nici macar cantecul inganat in leaganarea scranciobului.
E liniste.
duminică, 4 iulie 2010
S-a intamplat din nou
Vedeti copacii acestia? Poza e facuta in primavara lui 2009. Ma credeti cand va spun ca nu-i voi mai vedea vreodata? Puteti sa ghiciti de ce? Hai sa va spun eu: au fost rupti de Siret.
Da, primul gard din sat zace acum undeva in albia Siretului. De ce? Pentru ca raul a ajuns in sat. Undeva saptamana asta am stat cu sufletul la gura telefonand din doua in doua ore acasa si la toate cunostintele pe care le am prin Cuza. Am auzit numai: "a intrat apa in curti, a intrat Siretul in sat, a rupt gardurile si gradinile, in casa la noi nu a intrat dar s-a oprit in fata scarilor. In bucatarie nu a intrat, am izolat. Cainele e pe lemne, pisicile-s pe casa, puii sunt pe terasa. Asteptam. Momentan stationeaza". Pana in seara s-a retras dar ce a lasat in urma: mal, gradini devastate, spaima si multa treaba.
Iar proiectul de redresare a cursului...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)