Poveste de la Cuza 3

Din Ruginoasa autobuzul iese de pe asfalt si intra pe un drum care se vrea a fi asfaltat ca apoi sa treaca pe drumul pietruit, drumul de tara de pe care se ridica praful si de la o bicicleta. Partea mea preferata este coborarea dealului spre Kogalniceni. Nu numai ca vezi toata valea Siretului de la Pascani pana la Mircesti dar daca e o zi senina se vede in zare Ceahlaul, si da, Cosbuc chiar avea dreptate cand il compara cu “un urias cu fruntea-n soare” si as mai spune ca acest urias sta cu mainile pe piept, sau cel putin asa il vad eu.
De-abia asteptam sa cobor in Cuza, sa ies din autobuzul vechi in care aerul era imbacsit cu praf si miros de motorina si sa trag in piept aerul curat de la tara. Cand eram mica alergam spre casa bunicii oprindu-ma uneori de teama cainilor sau a gansacilor ce-mi apareau in cale.
Vara, imi placea cel mai mult sa ajung la bunica seara. Era minunat! Racoare, parfum de flori, lunca aproape, cantec de privighetori, apus oglindit in apele Siretului. Nu e de mirare ca mi se parea Raiul pe Pamant. Aveam grija mereu sa salut cainii si pisicile, sa sperii gainile si apoi sa ies pe camp cu bicicleta. Ajungeam in varful Holmului, imi aruncam privirea dupa ciupercile albe de camp si daca nu le gaseam imi dadeam drumul cu bicicleta la vale, prin iarba, ocolind tufele de laptele cainelui. Ma intorceam acasa la timp ca sa mananc impreuna cu parintii, bunica si nasul meu.
Fie ca ma duceam la sfarsitul saptamanii, fie ca mergeam acolo pentru a sta toata vacanta mereu imi placea sa ajung seara, imi dadea impresia ca am mai mult timp sa traiesc acolo. Mult timp am simtit ca acolo traiam cu adevarat. Asfaltul orasului natal mi se parea prea neprietenos, copii din oras erau rautaciosi si in plus atunci cand cadeai pe asfalt te durea mult mai tare decat atunci cand cadeai pe iarba. La tara eram libera.
Umblam pe miristea dintre Paraul Tiganca si Siret si ma intorceam acasa cu un buchet mare de flori de camp: sanziene galbene si albe, sulfina galbena si frumos mirositoare, lucerna mov, mazariche roz si puternic parfumata, nemtisor de camp, uneori si garofite, cu toate ca in preajma satului era o singura tufa de garofite si imi era mila sa le rup. Mereu imi placea inul dar florile lui erau atat de fragile incat se scuturau pana ajungeam acasa sau cand incercam sa le rup. Culegeam flori de cicoare ca sa le usuce bunica si sa le puna in ceai, cautam pe malul nisipos al Siretului lumanarica si-i luam florile galbene tot pentru ceai. Intr-un an am descoperit rugi de mure pe marginea paraului si am intrat in ei fara frica de serpi sau alte lighioane care se puteau ascunde la umbra lor.
Aia era lumea mea si oricine ma impiedica sa o explorez imi devenea dusman. Cand trebuia sa plec, sa ma intorc acasa, incepeam sa plang. Eu nu vroiam sa plec, mie imi placea la tara, eu alergm pe camp, stiam fiecare floare, fiecare pasare si fiecare peste pe care-l pescuiam din Siret sau din Paraul Tiganca. Eu ascultam seara cu bunica muzica populara, bunica imi canta romante de cand era ea fata, ascultam fara sa vreau meciurile comentate de Ilie Dobre si ascultate de veciul nostru la un aparat de radio care stia sa functioneze doar foarte incet sau foarte tare.
Acum locul de unde culegeam flori e sub apele Siretului, Paraul Tiganca e ocupat de apele raului si intreaga lume in care am copilarit e in pericol sa fie stearsa de pe fata pamantului de apele suparate ale Siretului.

pic: nemtisor de camp, grau si Miron

Poveste de la Cuza 2

Orice om isi aminteste anumite momente din viata lui cu o acuratete incredibila. Momentele acestea sunt fie memoriile unei clipe placute sau poate ale unei dureri dar hai sa le spunem doar momente traite intens care ni se intiparesc in minte mai bine decat altele si raman acolo o viata. Sunt acele momente care te leaga de unele itamplari pe care vei vrea sa le povestesti nepotilor atunci cand vei fi carunt. Cum nu vrei sa-i intristezi pe micutii de langa tine le vei povesti momentele placute, cele care ti-au adus un zambet pe buze cand erai tanar sau poate cele care te-au facut sa razi cu gura pana la urechi atunci cand erai copil. Daca imi permiteti sa va retin cateva clipe va voi povesti si eu acum un astfel de moment, cu toate ca eu sunt departe de a avea parul carunt iar dvs ati depasit de mult varsta povestilor spuse de bunici.
Cand eram in primele clase la scoala nu prea imi dadeam eu seama ce se intampla in jurul meu, ce consecinte au anumite evenimente, ce se intampla daca ploua prea mult sau daca soarele arde zile in sir. Pentru mine ploaia insemna ca nu pot sa ma joc afara iar soarele nu ma deranja de fel. Astfel ca dupa mai multe veri in care am trecut nepasatoare peste aceste aspecte am ajuns intr-o vara cand pentru prima data am relizat ce e aia "seceta".
In vara anului 1994 din nu stiu ce motiv bunicai si parintilor mei le-a fost foarte greu sa gaseasca o butelie de schimb pentru aragazul nostru vechi de la tara. Din acest motiv mai toata vara s-a facut mancare la soba din bucataria de vara, pe plita cu foc de bete arzand rosiatic. Dupa cateva saptamani s-au terminat toate vreascurile pe care le aveam noi stranse de cand s-au curatat pomii in primavara, s-au terminat si stiuletii de porumb si cam tot ce putea fi ars atunci cand se gatea. Mergeam cu parintii mereu pe malul Siretului, iar cat eu ma balaceam sau pescuiam, ei strangeau gramezi de vreascuri aduse de apa pe care mai tarziu, pe seara, cand arsita se mai potolea, mama le punea pe foc si facea mancare.
Seara pe racoare trebuia sa udam in gradina pentru ca saptamani intregi nu a plouat iar legumele de acolo incepusera se se ofileasca. In fata casei noi aveam o pompa si zi de zi tata, fratele meu sau nasul meu scoteau apa si umpleau 2-3 butoaie mari din care luam apoi apa incalzita de soare si turnam cate o cana la radacina fiecarei tufe ce crestea in gradina de legume. In fiecare dimineata ma trezeam in sunetul pompei. Cineva scotea apa intr-o galeata, altcineva varsa galeata intr-un butoi si astfel in jumatate de ora butoaiele erau pline. La urma se umpleau galetile cu apa pentru baut. Era cea mai buna apa, rece si limpede, fara gust si fara miros, o adevarata binecuvantare intr-o zi calda de vara. Ceilalti oameni din sat, mai ales cei care aveau cai si caruta, carau apa de la Siret. Zeci de carute treceau in fiecare zi la vale catre rau cu butoaie goale ca apoi sa treaca inapoi incet ca sa nu sara apa din vase. Asa faceau si vecinii din fata casei noastre. Asa ca zilnic eu, impreuna cu nepotul si fiul vecinului, mergeam la Siret la apa. Era ceva normal, nici nu mai ceream voie sa merg, nu asteptam sa fiu chemata, era clar: cand se iesea cu caruta in drum si in cosul ei erau butoaiele pentru apa, lasam tot ce faceam si plecam. Noi cei mici, copiii, ne balaceam cat timp butoaiele erau umplute cu apa, apoi ne asezam cuminti pe coada carutii sau pe marginea ei si mergeam spre casa. Si la fel ca noi mergeau si alti oameni din sat. Toata lumea avea gradini de care aveau grija, roadele pamantului ii hraneau. Uneori treceau dupa apa si carute venite din satul Farcaseni, un sat de peste deal, de departe. Sambata sau duminica veneau la racorit oameni din satele invecinate, strabateau si cate 10 kilometri ca sa faca o baie in apele Siretului. Veneau la Cuza pentru ca satul acesta era cel mai aproape de rau. In vara aceea i-am auzit pe multi spunand cat de bine e ca Siretul e aproape, ca lunca lui e aproape si ca are pasuni pe malurile lui lutoase.
Seceta s-a terminat undeva prin august. Dupa ploaie eu intrebam nerabdatoare cand mai udam in gradina. Imi placea la nebunie sa aud cum intra apa in pamantul crapat de arsita, sa vad cum praful se uda si mai ales sa simt mirosul pamantului proaspat ud. Seara plantele se inviorau, apa le prindea bine. Uneori bunica le mai uda si dimineata daca mai avea apa in butoaie. Pana a doua zi seara legumele erau din nou ofilite si triste din cauza soarelui puternic dar noi udam din nou si din nou. Si mie imi placea, asa ca atunci cand n-a mai trebuit sa udam mi-am pierdut o activitate placuta la fel ca si mersul cu caruta dupa apa caci nimeni nu mai cara acum apa de la rau.
Acea vara a fost una din multele veri in care oamenii se rugau sa ploua, pamantul se crapa parca deschizand mii de guri care asteptau sa bea, iarba pe camp era din ce in ce mai galbena iar vacile nu aveau ce sa pasca. Numai fanatele dinspre lunca mai erau verzi dar ele erau cosite si fanul urcat in poduri sau dat la oi.
Undeva acum cativa ani oamenii nu au mai dorit ploaia atat de puternic si din pacate nu au mai dorit nici Siretul atat de aproape de sat. Dupa saptamani de seceta malurile raului erau crapate si uscate, apa de ploaie le inmuia iar apoi, apele involburate ale Siretului le surpau, le daramau si le inlocuiau. Si astfel, in cativa ani, putini, cred ca 5, Siretul a ajuns in marginea satului iar la fiecare ploaie ameninta sa-si ridice apele asupra celor care acum cativa ani il considerau o binecuvantare. Si vara aceasta satul a picat in genunchi in fata raului. A plouat si acolo, si mai in nord, si mai la munte, ploaia a trecut dar apele raului au ramas mari, au venit si mai mari, si mai mari iar intr-o noapte au stricat case, au malit gradini, au umplut fantanile stricand apa aceea buna pe care obisnuiam sa o beau cand eram copil. Noua nu ne-au stricat multe, bunicul a facut casa rezistenta dar vecinul nostru din fata a ramas fara casa, vecinul in a carui caruta mergeam zilnic la Siret... Si mai rau e ca raul a ajuns si mai aproape de sat, acum trece pe sub gardurile gradinilor, malul lui e pe marginea drumului, apa lui bate direct spre sat, casele sunt la mai putin de 50 de metri si de fiecare data cand va dori isi va varsa furia peste sat, peste oamenii care, asa cum am mai spus, pe vremuri il considerau o binecuvantare. Unde e raul de altadata, prietenos si linistit aflat la o fuga de cal de sat? Unde s-a dus? De ce nu-l aducem inapoi, nu cred ca e atat de greu!

Poveste de la Cuza 1

Undeva pe lumea asta exista un loc pentru fiecare, un loc pe care fiecare il considera raiul lui sau al ei, un loc minunat pentru cel care il priveste si care traieste in el macar un timp, fie ca acest timp e scurt sau mai lung sau impartit in clipe, ore, zile petrecute acolo. Acolo... Pentru mine acest acolo a purtat numele de "acasa", "la tara", "la bunica", "la Cuza". Atat de multe nume pentru un singur loc. Iar eu pentru acel loc am fost doar un trecator cu toate ca era o vreme cand credeam ca locul ma recunoaste, ca iarba pe care calc imi stie pasii si greutatea lor, ca vantul imi tine companie pe campurile pustii iar cerul mi-e acoperis deasupra capului. Acolo eu nu mai aveam nevoie de nimic altceva decat de o zi intreaga ca sa umblu.
Acum ca sa intelegeti mai bine va spun asa: numele meu este Diana. Am crescut intr-un targ de provincie si mi-am petrecut fiecare vacanta la tara in satul Alexandru Ioan Cuza, pe malul Siretului. Nu era loc in preajma acelui sat pe care eu sa nu-l stiu, piatra pe malul apei pe care eu sa nu fi calcat desculta intr-o zi calda de vara. Iar casa bunicai era raiul meu. Pierdeam ore in sir in livada, cocotata in meri, printre flori, ascunzandu-ma in gradina printre rugii rosiilor sau umbland prin porumb in cautarea unui bostan din care sa-mi fac un felinar. Indraznesc acum sa va cer cateva minute ca sa cititi povestea de mai jos, sper sa va placa.
In vara anului 1994 seceta a fost atat de puternica incat apele Siretului puteau fi strabatute si de un copil de 4 ani. Eu le treceam din 6-7 pasi iar apa nu-mi atingea nici macar genunchiul. In acea vara am stat toata vacanta la tara. Imi amintesc ca in prima seara cand ajungeam cu autobuzul in sat ma izbea mirosul de aer proaspat iar in curte la bunica mirosea mereu a trandafiri si a regina noptii. Cainele zburda de fericire cand ne vedea ca am venit. Primul meu gand era sa ies din ograda, sa ma intalnesc cu ceilalti copii si sa mergem pe malul paraului de la marginea satului. In vara aceea paraul secase, malurile lui abrupte serveau ca topogane pe care eu mi-am rupt nenumarate perechi de pantaloni. Ca sa ne racorim in zilele calde ale verii ne-am mutat cu totii pe malul Siretului. Apa lui era atat de calda si de mica incat puteam sa ne balacim fara griji. Drumul pana la Siret era istovitor pentru mine. Mergeam 200 de metri prin miriste, soarele incalzea lutul galben pe care calcam si simteam cum ma chinuie setea. Mereu imi terminam sticla de apa pana sa ajung la Siret. Apoi ajungeam sa merg pe o poteca pe malul inalt al Siretului pana coboram langa doua rachite. Acolo dadeam de nisip si ne asezam cu totii hainele pe o patura. Doua clipe mai tarziu alergam spre apa. Uneori veneau femei la spalat. Stateau cate o zi intreaga si spalau iar tot scrumtarul era plin de presuri de cordele si paturi de lana tesute in casa ce se uscau in arsita soarelui. Altadata imi luam undita, treceam Siretul prin vad si stateam cuminte sub rachite cu ochii pe pluta de pana de gasca. Se mai intampla ca uneori sa construiesc castele de nisip. Nu era zi in care sa nu merg la Siret. Mereu cand plecam de pe malul apei alergam ca sa trec mai repede de miristea incinsa si sa ajung acasa sa beau o cana de apa rece. Bunica ma astepta acasa si-mi spunea sa nu beau apa si imi dadea un porumb fiert. Il dadeam cu sare, il mancam repede si apoi fugeam inapoi la copiii de pe ulita, veniti si ei ca si mine in vacanta, si plecam cu ei pe camp. Ma intorceam acasa cand ma razbea foamea iar seara stateam cu totii pe santul din fata curtii, ne jucam cu mingea, jucam ascunselea sau doar ne uitam la cerul instelat.
In august a plouat. Pamantul plin de crapaturi a sorbit insetat din ploaia de vara. Cand a trecut ploaia am mers iar la Siret. Poteca de pe malul inalt disparuse, a trebuit sa merg pe miriste ca sa ajung sa cobor langa rachite. Am intrebat-o pe mama ce s-a intamplat, de ce a disparut cararea. Mi-a spus ca de la ploaie, malul lutos s-a umezit si a cazut in apa. Nici apa Siertului nu mai era la fel, era rece si nu mai puteam sa trec pe malul celalalt, era prea mare.
Undeva in septembrie am plecat la Pascani, incepea scoala.
Vara aceasta mi-a ramas in minte si vad si acum atat de clar tot ce am facut atunci. As vrea sa mai pot sta cu ceilalti copii pe sant dar rar ne mai adunam cu totii acolo. As vrea sa mai trec Siretul din 6-7 pasi dar in ultima vreme apele lui au fost mari si neprietenoase. As vrea sa mai alerg pe miristea incinsa dar ea a fost inghitita de Siret. Malul lui e acum in marginea satului, apa trece pe sub gradinile oamenilor iar cand ploua, apa intra in case. Vara aceasta a intrat si in casa bunicii mele iar malul lipicios a acoperit livada si gradina. Unii copii nu mai au unde sa vina la bunici, casa lor s-a daramat.
S-au schimbat atatea acolo... acum totul e trist si toata lumea asteapta clipa cand satul va fi spulberat.

Motive de bucurie... sau poate nu

Mi-e destul de greu sa separ in mine implicarea emotionala de ceea ce ar trebui sa fac din punct de vedere rational pentru a ajuta intr-un fel satul despre care vorbesc eu aici. Am petrecut ceva timp in Cuza si am vazut Siretul cum se apropia de sat totusi nu am crezut niciodata ca va ajunge pana unde a ajuns vara trecuta. Mereu il vedeam ca un rau ce va surpa malul si va trece, intr-un final, pe langa casa noastra, nu-mi inchipuiam ca va veni atat de mare incat sa iasa din matca in asa fel incat sa ajunga la case aflate, dupa parerea mea, departe de orice pericol. Si in timp ce oamenii din sat au ramas fara case, iar bunica sufera de pe urma apei care a intrat in casa noastra, eu ma dau cu capul de pereti pentru ca nu stiu in ce parte sa o iau, cu cine sa vorbesc sau ce ar trebui sa fac. Momentan nu pot sa fac altceva decat sa scriu niste randuri care poate nu vor fi citite de nimeni si sa spun asa: e chiar atat de greu sa se aprobe proiectul pentru un canal de deviere a raului Siret? Adica aici e exact acea situatie in care daca s-ar lua masuri, catastrofele ar putea fi evitate, nu mai spun ca daca s-ar fi luat masuri atunci cand ar fi trebuit acum nu s-ar fi cheltuit sume mari ca sa se reconstruiasca casele daramate. Sunt multumita ca oamenii de acolo sunt ajutati, ca li se fac case, ca li se dau saptamanal ajutoare (paine, apa si alte maruntisuri) dar pe mine ma doare faptul ca nu se face nimic pe malul apei. Tot satul stie ca e un proiect ce asteapta aprobarea la Guvern la fel cum tot satul stie ca daca proiectul nu e aprobat pana la schimbarea Guvernului atunci probabil vor mai fi cateva cresteri de debit si, Doamne fereste, cateva case daramate, pana cand vor incepe lucrarile. Sistemul are un mod foarte bolnav de a amana chestii si mi-e foarte frica de faptul ca proiectul nu va fi aprobat pana la alegeri. Pana la urma banuiesc ca e vorba de bani si implicit de buget.
Daca din punct de vedere emotional am picat de sus atunci cand la ora 7 dimineata am primit un telefon prin care eram anuntata ca in casa la tara a intrat apa, din punct de vedere rational acum ma simt in aer, suspendata de un fir care se balangane bolnavicios. Ce ar trebui sa fac? M-as lua la cearta cu sistemul, as vorbi cu niste oameni dar cine ma baga pe mine in seama? Discutiile se poarta la nivelul autoritatilor- cele locale cu celelalte care ar trebui sa gestioneze evoultia proiectului. Tot ce am aflat eu astazi e ca da, exista un proiect. Ultima data cand am intrebat, acest proiect nu era pe fata pamantului deci da, e o schimbare in bine, o evolutie dar mi-e teama ca va fi curmata inainte de a lua o forma. Eu una nu voi sta linistita pana cand nu voi vedea utilajele pe malul Siretului sapand de zor in lut.
Pana atunci ce pot sa fac? O sa bat lumea la cap, poate, poate cineva o sa-mi acorde atentie dar asta nu inseamna ca voi fi luata in seama. Nu ma gandesc decat la faptul ca exista sute de sate in aceeasi situatie si ca ar fi drept si corect ca toate sa fie protejate dar daca mie asta mi se pare important, celor de la conducere s-ar putea sa li se para altceva mai important... asta daca vor ajunge sa vorbeasca vreodata de o astfel de situatie (iar eu in momentul de fata sper din tot sufletul ca daca se va intampla asa ceva, sa se vorbeasca exact despre Alexandru Ioan Cuza, sat din judetul Iasi, sat aflat pe malul Siretului).
O discutie cu viceprimarul de acolo m-a linistit pentru 5 minute ca apoi sa incep sa ma gandesc la cele ce mi le-a spus. E usor sa spui niste vorbe care poate ti-au fost spuse si tie de catre altcineva, te linistesc, te fac sa speri si asa m-am linistit si eu, si am sperat si inca mai sper chiar daca mi-am amintit ca lucrurile nu-s chiar atat de simplu de infaptuit.
Speranta moare ultima dar sper ca speranta mea sa nu fie omorata de altii... Si imi ard talpile sa ma implic mai mult, sa vorbesc, sa aflu, sa inteleg dar cine vorbeste cu mine?
Acum eu in ce parte o iau?