Orice om isi aminteste anumite momente din viata lui cu o acuratete incredibila. Momentele acestea sunt fie memoriile unei clipe placute sau poate ale unei dureri dar hai sa le spunem doar momente traite intens care ni se intiparesc in minte mai bine decat altele si raman acolo o viata. Sunt acele momente care te leaga de unele itamplari pe care vei vrea sa le povestesti nepotilor atunci cand vei fi carunt. Cum nu vrei sa-i intristezi pe micutii de langa tine le vei povesti momentele placute, cele care ti-au adus un zambet pe buze cand erai tanar sau poate cele care te-au facut sa razi cu gura pana la urechi atunci cand erai copil. Daca imi permiteti sa va retin cateva clipe va voi povesti si eu acum un astfel de moment, cu toate ca eu sunt departe de a avea parul carunt iar dvs ati depasit de mult varsta povestilor spuse de bunici.
Cand eram in primele clase la scoala nu prea imi dadeam eu seama ce se intampla in jurul meu, ce consecinte au anumite evenimente, ce se intampla daca ploua prea mult sau daca soarele arde zile in sir. Pentru mine ploaia insemna ca nu pot sa ma joc afara iar soarele nu ma deranja de fel. Astfel ca dupa mai multe veri in care am trecut nepasatoare peste aceste aspecte am ajuns intr-o vara cand pentru prima data am relizat ce e aia "seceta".
In vara anului 1994 din nu stiu ce motiv bunicai si parintilor mei le-a fost foarte greu sa gaseasca o butelie de schimb pentru aragazul nostru vechi de la tara. Din acest motiv mai toata vara s-a facut mancare la soba din bucataria de vara, pe plita cu foc de bete arzand rosiatic. Dupa cateva saptamani s-au terminat toate vreascurile pe care le aveam noi stranse de cand s-au curatat pomii in primavara, s-au terminat si stiuletii de porumb si cam tot ce putea fi ars atunci cand se gatea. Mergeam cu parintii mereu pe malul Siretului, iar cat eu ma balaceam sau pescuiam, ei strangeau gramezi de vreascuri aduse de apa pe care mai tarziu, pe seara, cand arsita se mai potolea, mama le punea pe foc si facea mancare.
Seara pe racoare trebuia sa udam in gradina pentru ca saptamani intregi nu a plouat iar legumele de acolo incepusera se se ofileasca. In fata casei noi aveam o pompa si zi de zi tata, fratele meu sau nasul meu scoteau apa si umpleau 2-3 butoaie mari din care luam apoi apa incalzita de soare si turnam cate o cana la radacina fiecarei tufe ce crestea in gradina de legume. In fiecare dimineata ma trezeam in sunetul pompei. Cineva scotea apa intr-o galeata, altcineva varsa galeata intr-un butoi si astfel in jumatate de ora butoaiele erau pline. La urma se umpleau galetile cu apa pentru baut. Era cea mai buna apa, rece si limpede, fara gust si fara miros, o adevarata binecuvantare intr-o zi calda de vara. Ceilalti oameni din sat, mai ales cei care aveau cai si caruta, carau apa de la Siret. Zeci de carute treceau in fiecare zi la vale catre rau cu butoaie goale ca apoi sa treaca inapoi incet ca sa nu sara apa din vase. Asa faceau si vecinii din fata casei noastre. Asa ca zilnic eu, impreuna cu nepotul si fiul vecinului, mergeam la Siret la apa. Era ceva normal, nici nu mai ceream voie sa merg, nu asteptam sa fiu chemata, era clar: cand se iesea cu caruta in drum si in cosul ei erau butoaiele pentru apa, lasam tot ce faceam si plecam. Noi cei mici, copiii, ne balaceam cat timp butoaiele erau umplute cu apa, apoi ne asezam cuminti pe coada carutii sau pe marginea ei si mergeam spre casa. Si la fel ca noi mergeau si alti oameni din sat. Toata lumea avea gradini de care aveau grija, roadele pamantului ii hraneau. Uneori treceau dupa apa si carute venite din satul Farcaseni, un sat de peste deal, de departe. Sambata sau duminica veneau la racorit oameni din satele invecinate, strabateau si cate 10 kilometri ca sa faca o baie in apele Siretului. Veneau la Cuza pentru ca satul acesta era cel mai aproape de rau. In vara aceea i-am auzit pe multi spunand cat de bine e ca Siretul e aproape, ca lunca lui e aproape si ca are pasuni pe malurile lui lutoase.
Seceta s-a terminat undeva prin august. Dupa ploaie eu intrebam nerabdatoare cand mai udam in gradina. Imi placea la nebunie sa aud cum intra apa in pamantul crapat de arsita, sa vad cum praful se uda si mai ales sa simt mirosul pamantului proaspat ud. Seara plantele se inviorau, apa le prindea bine. Uneori bunica le mai uda si dimineata daca mai avea apa in butoaie. Pana a doua zi seara legumele erau din nou ofilite si triste din cauza soarelui puternic dar noi udam din nou si din nou. Si mie imi placea, asa ca atunci cand n-a mai trebuit sa udam mi-am pierdut o activitate placuta la fel ca si mersul cu caruta dupa apa caci nimeni nu mai cara acum apa de la rau.
Acea vara a fost una din multele veri in care oamenii se rugau sa ploua, pamantul se crapa parca deschizand mii de guri care asteptau sa bea, iarba pe camp era din ce in ce mai galbena iar vacile nu aveau ce sa pasca. Numai fanatele dinspre lunca mai erau verzi dar ele erau cosite si fanul urcat in poduri sau dat la oi.
Undeva acum cativa ani oamenii nu au mai dorit ploaia atat de puternic si din pacate nu au mai dorit nici Siretul atat de aproape de sat. Dupa saptamani de seceta malurile raului erau crapate si uscate, apa de ploaie le inmuia iar apoi, apele involburate ale Siretului le surpau, le daramau si le inlocuiau. Si astfel, in cativa ani, putini, cred ca 5, Siretul a ajuns in marginea satului iar la fiecare ploaie ameninta sa-si ridice apele asupra celor care acum cativa ani il considerau o binecuvantare. Si vara aceasta satul a picat in genunchi in fata raului. A plouat si acolo, si mai in nord, si mai la munte, ploaia a trecut dar apele raului au ramas mari, au venit si mai mari, si mai mari iar intr-o noapte au stricat case, au malit gradini, au umplut fantanile stricand apa aceea buna pe care obisnuiam sa o beau cand eram copil. Noua nu ne-au stricat multe, bunicul a facut casa rezistenta dar vecinul nostru din fata a ramas fara casa, vecinul in a carui caruta mergeam zilnic la Siret... Si mai rau e ca raul a ajuns si mai aproape de sat, acum trece pe sub gardurile gradinilor, malul lui e pe marginea drumului, apa lui bate direct spre sat, casele sunt la mai putin de 50 de metri si de fiecare data cand va dori isi va varsa furia peste sat, peste oamenii care, asa cum am mai spus, pe vremuri il considerau o binecuvantare. Unde e raul de altadata, prietenos si linistit aflat la o fuga de cal de sat? Unde s-a dus? De ce nu-l aducem inapoi, nu cred ca e atat de greu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu