Undeva pe lumea asta exista un loc pentru fiecare, un loc pe care fiecare il considera raiul lui sau al ei, un loc minunat pentru cel care il priveste si care traieste in el macar un timp, fie ca acest timp e scurt sau mai lung sau impartit in clipe, ore, zile petrecute acolo. Acolo... Pentru mine acest acolo a purtat numele de "acasa", "la tara", "la bunica", "la Cuza". Atat de multe nume pentru un singur loc. Iar eu pentru acel loc am fost doar un trecator cu toate ca era o vreme cand credeam ca locul ma recunoaste, ca iarba pe care calc imi stie pasii si greutatea lor, ca vantul imi tine companie pe campurile pustii iar cerul mi-e acoperis deasupra capului. Acolo eu nu mai aveam nevoie de nimic altceva decat de o zi intreaga ca sa umblu.
Acum ca sa intelegeti mai bine va spun asa: numele meu este Diana. Am crescut intr-un targ de provincie si mi-am petrecut fiecare vacanta la tara in satul Alexandru Ioan Cuza, pe malul Siretului. Nu era loc in preajma acelui sat pe care eu sa nu-l stiu, piatra pe malul apei pe care eu sa nu fi calcat desculta intr-o zi calda de vara. Iar casa bunicai era raiul meu. Pierdeam ore in sir in livada, cocotata in meri, printre flori, ascunzandu-ma in gradina printre rugii rosiilor sau umbland prin porumb in cautarea unui bostan din care sa-mi fac un felinar. Indraznesc acum sa va cer cateva minute ca sa cititi povestea de mai jos, sper sa va placa.
In vara anului 1994 seceta a fost atat de puternica incat apele Siretului puteau fi strabatute si de un copil de 4 ani. Eu le treceam din 6-7 pasi iar apa nu-mi atingea nici macar genunchiul. In acea vara am stat toata vacanta la tara. Imi amintesc ca in prima seara cand ajungeam cu autobuzul in sat ma izbea mirosul de aer proaspat iar in curte la bunica mirosea mereu a trandafiri si a regina noptii. Cainele zburda de fericire cand ne vedea ca am venit. Primul meu gand era sa ies din ograda, sa ma intalnesc cu ceilalti copii si sa mergem pe malul paraului de la marginea satului. In vara aceea paraul secase, malurile lui abrupte serveau ca topogane pe care eu mi-am rupt nenumarate perechi de pantaloni. Ca sa ne racorim in zilele calde ale verii ne-am mutat cu totii pe malul Siretului. Apa lui era atat de calda si de mica incat puteam sa ne balacim fara griji. Drumul pana la Siret era istovitor pentru mine. Mergeam 200 de metri prin miriste, soarele incalzea lutul galben pe care calcam si simteam cum ma chinuie setea. Mereu imi terminam sticla de apa pana sa ajung la Siret. Apoi ajungeam sa merg pe o poteca pe malul inalt al Siretului pana coboram langa doua rachite. Acolo dadeam de nisip si ne asezam cu totii hainele pe o patura. Doua clipe mai tarziu alergam spre apa. Uneori veneau femei la spalat. Stateau cate o zi intreaga si spalau iar tot scrumtarul era plin de presuri de cordele si paturi de lana tesute in casa ce se uscau in arsita soarelui. Altadata imi luam undita, treceam Siretul prin vad si stateam cuminte sub rachite cu ochii pe pluta de pana de gasca. Se mai intampla ca uneori sa construiesc castele de nisip. Nu era zi in care sa nu merg la Siret. Mereu cand plecam de pe malul apei alergam ca sa trec mai repede de miristea incinsa si sa ajung acasa sa beau o cana de apa rece. Bunica ma astepta acasa si-mi spunea sa nu beau apa si imi dadea un porumb fiert. Il dadeam cu sare, il mancam repede si apoi fugeam inapoi la copiii de pe ulita, veniti si ei ca si mine in vacanta, si plecam cu ei pe camp. Ma intorceam acasa cand ma razbea foamea iar seara stateam cu totii pe santul din fata curtii, ne jucam cu mingea, jucam ascunselea sau doar ne uitam la cerul instelat.
In august a plouat. Pamantul plin de crapaturi a sorbit insetat din ploaia de vara. Cand a trecut ploaia am mers iar la Siret. Poteca de pe malul inalt disparuse, a trebuit sa merg pe miriste ca sa ajung sa cobor langa rachite. Am intrebat-o pe mama ce s-a intamplat, de ce a disparut cararea. Mi-a spus ca de la ploaie, malul lutos s-a umezit si a cazut in apa. Nici apa Siertului nu mai era la fel, era rece si nu mai puteam sa trec pe malul celalalt, era prea mare.
Undeva in septembrie am plecat la Pascani, incepea scoala.
Vara aceasta mi-a ramas in minte si vad si acum atat de clar tot ce am facut atunci. As vrea sa mai pot sta cu ceilalti copii pe sant dar rar ne mai adunam cu totii acolo. As vrea sa mai trec Siretul din 6-7 pasi dar in ultima vreme apele lui au fost mari si neprietenoase. As vrea sa mai alerg pe miristea incinsa dar ea a fost inghitita de Siret. Malul lui e acum in marginea satului, apa trece pe sub gradinile oamenilor iar cand ploua, apa intra in case. Vara aceasta a intrat si in casa bunicii mele iar malul lipicios a acoperit livada si gradina. Unii copii nu mai au unde sa vina la bunici, casa lor s-a daramat.
S-au schimbat atatea acolo... acum totul e trist si toata lumea asteapta clipa cand satul va fi spulberat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu