Mi-e destul de greu sa separ in mine implicarea emotionala de ceea ce ar trebui sa fac din punct de vedere rational pentru a ajuta intr-un fel satul despre care vorbesc eu aici. Am petrecut ceva timp in Cuza si am vazut Siretul cum se apropia de sat totusi nu am crezut niciodata ca va ajunge pana unde a ajuns vara trecuta. Mereu il vedeam ca un rau ce va surpa malul si va trece, intr-un final, pe langa casa noastra, nu-mi inchipuiam ca va veni atat de mare incat sa iasa din matca in asa fel incat sa ajunga la case aflate, dupa parerea mea, departe de orice pericol. Si in timp ce oamenii din sat au ramas fara case, iar bunica sufera de pe urma apei care a intrat in casa noastra, eu ma dau cu capul de pereti pentru ca nu stiu in ce parte sa o iau, cu cine sa vorbesc sau ce ar trebui sa fac. Momentan nu pot sa fac altceva decat sa scriu niste randuri care poate nu vor fi citite de nimeni si sa spun asa: e chiar atat de greu sa se aprobe proiectul pentru un canal de deviere a raului Siret? Adica aici e exact acea situatie in care daca s-ar lua masuri, catastrofele ar putea fi evitate, nu mai spun ca daca s-ar fi luat masuri atunci cand ar fi trebuit acum nu s-ar fi cheltuit sume mari ca sa se reconstruiasca casele daramate. Sunt multumita ca oamenii de acolo sunt ajutati, ca li se fac case, ca li se dau saptamanal ajutoare (paine, apa si alte maruntisuri) dar pe mine ma doare faptul ca nu se face nimic pe malul apei. Tot satul stie ca e un proiect ce asteapta aprobarea la Guvern la fel cum tot satul stie ca daca proiectul nu e aprobat pana la schimbarea Guvernului atunci probabil vor mai fi cateva cresteri de debit si, Doamne fereste, cateva case daramate, pana cand vor incepe lucrarile. Sistemul are un mod foarte bolnav de a amana chestii si mi-e foarte frica de faptul ca proiectul nu va fi aprobat pana la alegeri. Pana la urma banuiesc ca e vorba de bani si implicit de buget.
Daca din punct de vedere emotional am picat de sus atunci cand la ora 7 dimineata am primit un telefon prin care eram anuntata ca in casa la tara a intrat apa, din punct de vedere rational acum ma simt in aer, suspendata de un fir care se balangane bolnavicios. Ce ar trebui sa fac? M-as lua la cearta cu sistemul, as vorbi cu niste oameni dar cine ma baga pe mine in seama? Discutiile se poarta la nivelul autoritatilor- cele locale cu celelalte care ar trebui sa gestioneze evoultia proiectului. Tot ce am aflat eu astazi e ca da, exista un proiect. Ultima data cand am intrebat, acest proiect nu era pe fata pamantului deci da, e o schimbare in bine, o evolutie dar mi-e teama ca va fi curmata inainte de a lua o forma. Eu una nu voi sta linistita pana cand nu voi vedea utilajele pe malul Siretului sapand de zor in lut.
Pana atunci ce pot sa fac? O sa bat lumea la cap, poate, poate cineva o sa-mi acorde atentie dar asta nu inseamna ca voi fi luata in seama. Nu ma gandesc decat la faptul ca exista sute de sate in aceeasi situatie si ca ar fi drept si corect ca toate sa fie protejate dar daca mie asta mi se pare important, celor de la conducere s-ar putea sa li se para altceva mai important... asta daca vor ajunge sa vorbeasca vreodata de o astfel de situatie (iar eu in momentul de fata sper din tot sufletul ca daca se va intampla asa ceva, sa se vorbeasca exact despre Alexandru Ioan Cuza, sat din judetul Iasi, sat aflat pe malul Siretului).
O discutie cu viceprimarul de acolo m-a linistit pentru 5 minute ca apoi sa incep sa ma gandesc la cele ce mi le-a spus. E usor sa spui niste vorbe care poate ti-au fost spuse si tie de catre altcineva, te linistesc, te fac sa speri si asa m-am linistit si eu, si am sperat si inca mai sper chiar daca mi-am amintit ca lucrurile nu-s chiar atat de simplu de infaptuit.
Speranta moare ultima dar sper ca speranta mea sa nu fie omorata de altii... Si imi ard talpile sa ma implic mai mult, sa vorbesc, sa aflu, sa inteleg dar cine vorbeste cu mine?
Acum eu in ce parte o iau?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu