joi, 19 noiembrie 2009

Cucuveaua


Intr-o vacanta am auzit-o pe bunica strigand dupa o pasare, vroia sa o alunge. Era o cucuvea, canta pe undeva printr-un pom. De atunci incolo fiecare vacanta mi-a fost marcata de macabra pasare prevestitoare de moarte. De fiecare data bunica iesea din casa si o alunga, chiar si in toiul noptii. Noi avand livada in fata casei si cires inalt in spate, cucuvelele se aciuau pe acolo in mod constant. Bunica avea ceva si cu bufnitele. A iesit intr-o noapte sa alunge o bufnita din ciresul din spate aruncand cu pietre si strigand. A fost atunci ajutata si de cainele alb.
Marcata de povestile bunicii si superstitia ei, mult timp am alungat si eu pasarea si am strigat dupa ea pana intr-o vara cand...
Casa de alaturi a ramas nelocuita. In horn si-a facut cuib o pereche de cucuvele. Toata primavara au cantat pe acolo intr-o veselie, in timpul verii le auzeam puii in fiecare seara, cereau mancare iar dimineata la rasarit mai cantau un pic. Rar cantau in timpul zilei si eu credeam ca stau ascunse la intuneric in horn. Dar nu, stateau intr-un par. Asa ca intr-o zi am inceput sa ma apropii de ele. Am ajuns sa stau langa copac si sa ma uit la ele, iar ele se uitau inapoi la mine mirate si intinzand gaturile. Erau tare dragute. Aveau un penaj foarte frumos, cafeniu. Asa cand le vezi stand ti se par micute, cand isi deschid aripile deja iti dai seama ca sunt totusi pasari maricele. Uneori stateam minute in sir si ma uitam la ele. Intr-o zi chiar am vazut una coborand pe drum (au un mers tare caraghios). Noaptea fugareau randunelele care se adaposteau pe firul de telefon care trecea pe la noi prin livada. La un moment dat devenise obisnuinta sa le aud noaptea si chiar mi se parea ciudat sa treaca o noapte fara cantecul lor "cucuveau, cucuveau!". Si din spaima fara motiv care ma apuca atunci cand le auzeam s-a nascut o curiozitate si o admiratie pentru aceste pasari. Si pentru bufnite de asemenea cu toate ca la tara am vazut bufnite cred ca de doua ori.
Frumoase pasari, foarte frumoase. Cautau si ele o casa si se aciuau prin sat. Acum nu mai stiu daca mai sunt pe acolo dar casa in care stateau e pe jumatate daramata.

Pic by Doru Panaitescu

luni, 19 octombrie 2009

Pisici







De asta vara :)

duminică, 4 octombrie 2009

Octombrie...

Era vremea sa strangem merele, sa culegem strugurii si sa desfacam porumbul. Dimineata ma trezeam si-mi era groaza sa ma dau jos din pat pe dusumeaua inghetata. O rugam pe mama sa faca focul si-mi tot spunea ca e prea devreme ca sa bagam burlanele. Ziua ma incalzeam la soare in fata casei catarandu-ma in meri si strangand intr-o plasa fructele mari verzi-galbui-rosii. Din cand in cand mai mancam cate unul muscand cu pofta in miezul tare de mar proaspat. Stateam pe cea mai inalta craca a marului, priveam acoperisurile caselor si rontaiam. Cand ma plictiseam de mere luam vesta pe mine si ma duceam in gradina la porumb unde mama si bunica desfacau de zor. Ca sa ajung in gradina trebuia sa trec pe sub via din fata casei. Ma izbea parfumul puternic al strugurilor si fugeam la Nanu sa-l intreb cand va fi gata mustul.
In gradina, printre gramezile de porumb motanul pandea soareci. Cainele alb se plimba agale inspectand hatul si certandu-se prin gard cu cainii vecinilor.
Uneori luam bicicleta si plecam pe vale. Alteori umblam dupa bureti. Nu stateam locului o clipa.
Lumina pura a toamnei se rasfrangea asupra luncii aurii-roscate. Cerul era atat de albastru incat atunci cand te uitai in sus simteai ca-ti pierzi privirea in infinit. Norii erau pufosi si pluteau dusi de vant. Umbra se rarea iar pamantul era acoperit de un covor de frunze.
Seara se lasa rece incat imi ingheta mana pe un mar din care mancam mereu cu aceeasi pofta. In livada mirosea a mere si a crizanteme. Cerul se insenina complet, stelele anuntau noptile reci ale iernii ce urma sa soseasca iar orizontul oferea spectacolul apusului. In departare sub roseata soarelui proaspat apus se zareau muntii. Intorcandu-ma acasa dupa o scurta plimbare pe inserat simteam miros de fum. Ziua se terminase, oamenii facusera curat si dadusera foc la uscaciunile de prin gradini. Latrau cainii. Usor satul se cufunda in intuneric si in liniste. Oranduiala naturii era respectata de fiecare fiinta.
Octombrie, octombrie... luna cea mai draga mie! Acum stiti de ce.

joi, 9 iulie 2009

Cand veneau apele mari

Am mentionat in post-ul precedent apa care venea mare in fiecare toamna. Hai sa va povestesc.
Se intampla de obicei in august. Dupa o vara intreaga in care arsita crapa pamantul pana la un metru in adancuri, incepea sa ploua. Dupa doua zile de ploaie malurile cadeau singure de la apa scursa prin crapaturi. In cateva ore Siretul se umfla si venea la inceput pana la mijlocul malului, apoi intra apa pe parau (bucuria noastra ca intrau si pesti), trecea de mal si paraul era acoperit complet. Aveam apa din capatul ulitei pana in rachiti. Seara daca ascultai atent auzeai cum se scurge apa printre copaci. Viteza ei era uimitoare iar tata imi spunea ca daca raul ar fi mereu atat de mare ar putea fi navigabil.
Era ceva impresionant si infricosator in acelasi timp. Atata apa! Era maronie si involburata si aducea cu ea crengi si uneori chiar copaci intregi. Atunci cand apa nu trecea de malul mare oamenii pandeau plopii si incercau sa-i priponeasca. Era un adevarat spectacol sa-i vezi alergand. Tot spectacol era sa-i vezi si pe pescari iesiti cu plasele pe mal: voloace, orii, napatci... si eu printre ei cu undita. Intrau pe parau bancuri de behlite, le vedeai stralucind in soare, aruncai firul in mijlocul lor si in cateva clipe scoteai din apa cate doua.
Dupa ceva vreme apa se retragea. Lasa in urma iarba malita, umplea baltile de peste si popula paraul, ne dadea ocupatie pana la sfarsitul vacantei. Nu o data am stat calare pe baltile lasate in urma ca sa le golim de carasi si tiganusi.
Lasa in scruntar mal de nu mai aveau oamenii de unde sa ia piatra, aducea nisip si lasa mal umed peste tot. De la arsita malul crapa in forme ciudate pe care ne placea sa calcam. Cat inca era umed era racoros dar cand se usca incepea sa intepe.
Si de fiecare raul venea mai aproape de sat. Intai a disparut drumul, apoi cararea ca apoi sa dispara malul cu totul si sa ajunga Siretul langa drumul de la marginea satului.

De la Cuza

Dragii mei, iata ca acusi de face un an de cand a intrat Siretul in casele oamenilor si la Cuza nu s-a facut nimic pentru evitarea unui astfel de eveniment viitor. Ce sa spun? Nu mai spun nimic, visam si eu ca se va face ceva.
S-au facut lucruri pentru oamenii afectati, li s-au dat materiale de constructii, frigidere, saltele, celor loviti rau de soarta li s-a construit casa dar ce se va intampla oare daca, Doamne fereste, vine iarasi apa in sat? E drept ca acum casele din boltari vor ramane in picioare dar... Eu ce sa mai zic, casa bunicii mele nu a cazut, slava Domnului, dar e din chirpici (si mama ce chirpici) si mi-e teama. Daca as putea, daca as avea forta fizica si influenta necesare si nu in ultimul rand cativa banuti, as lucra eu acolo sa scot chirpic cu chirpic, doua trei randuri, si sa pun in loc boltari. Dar nu le am...
Da, la casa noastra inca se mai lucreaza. De-abia dupa venirea caldurii peretii au dat semne ca sunt aproape uscati. Bunica e suparata, e ca un copil mic caruia i s-a renovat camera si in loc de nori pufosi desenati acum are peretii albi si goi. Are totusi 86 de ani si casa pe care a ridicat-o arata asa cum era in 1960 toamna. A ajuns sa nu-si mai doreasca sa traiasca asa.
In rest ce sa va spun. Malul raului care da spre sat e din pamant negru si pietris, mai greu de rupt de apa decat malul lutos ros de Siret in cativa ani. Poate asa mai e o speranta ca nu va rupe casele cu totul. Dar e atat de aproape, e atat de usor sa intre in sat incat cred ca ar intra si numai daca ar veni apa mare cum facea in mod normal in fiecare toamna.
In ce parte sa o iau?

luni, 11 mai 2009

Mi-e dor!

Vreau sa ajung acolo si sa nu fac nimic... teoretic vorbind caci practic lucrurile stau altfel. Cand spun ca nu as face nimic ma refer la faptul ca nu as face nimic din ce fac in Bucuresti.
As sta si as citi in balcon, as dormi intr-o liniste deplina, m-as plimba cu bicicleta, as umbla desculta... O da, as umbla desculta. Primul lucru pe care il fac atunci cand ajung acolo si e cald afara e sa ma descalt. Veri la rand nu am avut nevoie de papuci si am calcat si in spini am alergat pe scruntar, m-am plimbat prin iarba plina de roua, pe pamantul incins din gradina, m-a intepat o albina intr-un deget, am calcat pe o viespe...
Acolo e liniste si e frumos, e verdeata, e aer curat, e cerul albastru presarat de nori albi, acolo e linistea mea sufleteasca si taramul meu de basm.
Si ca in orice taram de basm exista si un balaur.

miercuri, 22 aprilie 2009

Primavara la Cuza in poze





Primavara, primavara...


De fiecare data asociez o perioada a anului in curs cu aceeasi perioada din anii trecuti. Astfel ajung sa ma gandesc la ce faceam eu acum 15 ani, 9 ani sau 3 ani pe vremea asta.
Pot sa spun asa: multi ani la rand mergeam la tara. Era o ordine stiuta si respectata de toata lumea care se succeda an de an fara a pica in monotonie, fara sa se transforme in rutina plictisitoare ci aducand bucurie, implinire si oboseala. Vorbesc bine inteles despre mersul la tara si treaba din gradina. Partea mea preferata era stransul rugilor uscati, ai cioclejilor, buruienilor starpite de ger si aprinderea lor. Devenisem experta in invartitul gunoaielor uscate cu furca, caratul lor(tot cu furca) si atatarea focului astfel incat sa arda toate cat mai bine.
Era frumos si cand se puneau cartofii, cand se faceau straturile sau cand se facea curat in casa.
Saptamana de saptamana mergeam sambata la tara si cat era lumina stateam numai pe afara. Incercam de fiecare data sa ma joc cu puii de gaina si ajungeam mereu sa fug de closca. Doua primaveri am avut cate un catelus in curte si vezi joaca si cu ei. Pandeam pasarile calatoare, strangeam iarba de pe camp pentru iepuri, ma intorceam cu buchete de picioarul cocosului ce mai, dupa o iarna de stat in amorteala reveneam la viata impreuna cu natura.
Zilele trecute am ajuns la tara pentru cateva ore. Nu as mai fi plecat.

miercuri, 18 martie 2009

Martie rece


Invatati ca in anii precedenti cand primavara sosea undeva pe la jumatatea lui Februarie, oamenii privesc aceasta prima luna de primavara cu mirare si intrebandu-se cand oare va veni primavara? Da, si eu o astept, nici mie nu-mi place frigul dar hai sa va spun ceva.
Eram cred ca in clasa a 8-a poate a 7-a, nu mai tin minte exact. Era aprilie si de-abia trecusem la hainele de primavara. Pastile a fost atunci in jur de 15 ale lunii si ca in fiecare an am mers la tara. Plecam mereu de joi seara ca sa avem timp sa facem curatenie, sa facem pasca si cozonac la cuptor, oua rosii si alte alea specifice sarbatorii. De obicei stateam pana a treia zi de Pasti, era o mini vacanta bine venita. Imi placea la tara atat de mult incat as fi stat acolo mereu, asa cum probabil am mai spus de nenumarate ori. Luni, a doua zi de Pasti a venit mama in casa. Eu de-abia ma trezisem, facusem focul. Mi-a spus ca trebuie sa plecam, s-a anuntat ninsoare si vin nori. Asta se intampla pe la ora 9. La 12:30 eram in drum spre statia de autobuz. Pana cand a venit autobuzul a inceput sa ninga, pana cand am ajuns la Pascani deja se acoperise totul cu un strat de zapada. A doua zi dimineata troianul era de un metru inaltime iar autobuzele spre Cuza nu mai circulau... si era frig rau. Zapada a stat o saptamana dupa care s-a topit si a venit primavara.
Multi ani la rand am "lepadat" hainele de iarna undeva prin aprilie iar pentru mine ultimii ani, cand primavara venea din februarie, erau tare ciudati si ma dadeau un pic peste cap.
E adevarat ca toate astea se intamplau acasa in nord si nu in Bucuresti unde vremea e cam cu 3- 4 saptamani mai inaintata dar la modul cel mai sincer spun ca din multe puncte de vedere e mai bine sa fie rece mai mult timp.
In cate vacante de primavara nu am inghetat in curte, nu am pandit dosurile insorite, nu am umplut casa de fum incercand sa fac focul... Fara sa mai spun ca uneori imi inghetau mainile cand mergeam pe camp sa strang iarba pentru iepuri. Si in toate astea nu era nimic rau, era chiar frumos si zilele alea aveau un farmec aparte.
PS: asa ca fapt divers am observat ca de obicei in Bucuresti liliacul inflorea la sfarsitul lui martie si se ofilea intr-o saptamana. Acasa inflorea in aprilie si statea inflorit si cate trei saptamani. Mi-e dor de ciresul inflorit de 1 mai, de campul plin de grausor si piciorul cocosului crescand pe malul Siretului.

pic: piciorul cocosului de Dan Iorga pe gapo.ro

luni, 9 martie 2009

Ce vremuri mai bat la porti...

Fiecare lucrusor si fiecare treaba are momentul lui sau al ei cand trebuie sa fie facut sau facuta. Ca sa fiu mai clara acum e vremea sa se iasa din casa.
Dimineata se poate face foc dar de obicei la ora 8 deja casa este goala, micul dejun e de mult luat, usile sunt larg deschise iar in fata lor, pe presuri, dorm pisicile la soare. Pe o astfel de vreme se iese, se strange, se curata, se scot din colturi prafuite lucrurile depozitate asta toamna dar mai ales se asteapta. Se astepta sa apara in fata casei ghioceii, sa treaca primele stoluri de berze, sa se inverzeasca iarba si lunca, sa porneasca toate intr-un mod natural, firesc si oarecum miraculos, cum se intampla in fiecare an.
Asta e vremea pentru joaca prin livada cu cateii, pentru plimbat cu bicicleta dupa 5 luni de amorteala, pentru stat in scranciob si privit in sus in infinitul albastru presarat cu nori albi si pufosi. E timpul ideal sa te ascunzi de vantul de primavara care usuca tot si care trece prin haine, e timpul sa cauti un dos insorit.
Din bucatarie miroase a mancare gatita, la bucataria de vara mama fierbe cartofi pentru gaini, in spate Nanu a inceput sa bata si sa aranjeze iar prin gradina tata curata si strange rugi uscati. Pe drum se fugaresc cainii vecinilor.
Seara dupa ce se lasa soarele se inchid usile si geamurile si se face foc in casa. Din cauza zilei caldute soba nu mai trage cum trebuie si pana porneste focul, fumul iese peste tot numai pe cos nu. Intri in casa si dai de ceata groasa, razi si deschizi usile ca sa se aeriseasca. Apoi rand pe rand toata lumea vine la caldura: mama cu ziarul sub brat, Nanu cu programul de la televizor, apare si tata inghetat pentru ca a stat in gradina pana cand a cazut noaptea, bunica cu oala de mancare pe care o lasa pe plita ca sa ramana calda si bine inteles pisicile.
E un ritm al vietii niciodata monoton si intotdeauna altfel.

duminică, 1 martie 2009

Primavara

Primavara la tara era ca o intoarcere in timp. Prinsa in fiecare an de frenezia zilei de 1 martie, de alegerea unei babe si de impartitul martisoarelor simteam cum primavara cuprindea orasul. Mi se parea cald si frumos afara. Si apoi ajungeam la Cuza.
Coborand din autobuz mergeam spre casa pe urmele lasate de tractoare in drumul acoperit de noroi inmuiat de soare, noroi ce in fiecare noapte ingheta scotand astfel in evidenta siroaiele intarite. Dimineata imi placea sa calc pe ele, erau bocna si pocneau sub pasii mei.
Daca orasul era napadit de ghiocei si viorele aici in livada de-abia se crapa pamantul in fata casei la dos unde primele lalele simteau ca e vremea sa iasa iar afara. Uneori in zilele cu soare plangea vita de vie. De sub frunzele aproape putrede ieseau fire de iarba stravezii, aproape galbene.
Seara frigul era la fel de intepator ca iarna iar spre cer urcau in continuare brate albiciose de fum. Bunica inca nu mutase locul cinei in bucatarie, pisicile inca trageau langa soba. Rachitile din lunca nu capatasera galbenul primavaratic iar pe alocuri pe malul Siretului tot mai erau urme de gheata. Iar malul Siretului nu era la marginea satului.